poarta-de-vestPoarta de Vest (1573) a fost proiectată şi construită în timpul domniei principelui Ştefan Báthory. Ea constituia la un moment dat singurul acces în incinta fortăreţei. În stampa lui Houfnagel poarta purta deasupra sa un turn cu mai multe niveluri. Pe tunelul de acces era situată camera de strajă şi mecanismul de ridicare a podului. Conform aceleiaşi surse, în proximitatea porţii a fost construit un turn care avea în partea superioară un mecanism de orologiu.

Curtina dintre Bastionul Ciunt şi Bastionul Bethlen: latura scurtă care leagă Poarta de Vest cu Bastionul Bethlen este o „construcţie pestriţă” şi relativ târzie comparativ cu celelalte. Ea este ridicată atât din calcare de Betfia, cât şi din cărămidă. În extremitatea sa sudică, interioară, se pot observa urme ale unei vechi construcţii actualmente dispărute.

bastionul-betlenBastionul Bethlen a fost terminat, după cum rezultă din inscripţiile lăsate pe el, în anul 1618, fiind ridicat după planurile şi sub supravegherea arhitectului Giacomo Resti din Verna. El poartă numele principelui care l-a comandat, Gabriel Bethlen. De fapt, pe brâul urechii nordice se poate observa placa comemorativă cu inscripţie în latină, iar deasupra acesteia blazonul principelui constructor. Inscripţia a fost recent restaurată şi conservată.

legenda-cetate

Curtina-dintre-Bastionul-Bethlen-CraisorulCurtina dintre Bastionul Bethlen şi Bastionul Crăişorul a fost construită, după toate aparenţele, după vara anului 1599 până prin 1604, după cum indică izvoarele privind lucrările de construcţie de la Oradea. Ea nu apare pe niciun plan sau stampă anterioară, nici la Giovan-Marco Isolano ori Cesare Porta (1598 – 1599), nici la Houfnagel. Toţi indică prezenţa vechiului zid medieval în această zonă la sfârşitul secolului al XVI-lea. Aspectul său compozit, calcar de Betfia, piatră profilată din vechile construcţii medievale, cărămidă, şisturi cristaline, gresii au determinat ipoteza că ea ar fi fost construită de garnizoana austriacă rămasă în cetate până prin anul 1606. Teama unui atac fie din partea turcilor, fie din partea adversarilor transilvăneni i-ar fi determinat să treacă ei la construcţia acestei curtine, chiar dacă nu dispuneau de forţă de muncă specializată.

bastionul-craisorulBastionul Crăişorul a fost proiectat de arhitectul italian Giulio Cesare Baldigara şi construit între 1569 şi 1570 pe vremea principelui Ioan Sigismund. Este acoperit cu un parament de piatră fasonată, blocuri de dimensiuni apreciabile şi dispuse în 15 asize. Pe latura estică lipsesc multe astfel de elemente constructive, lăsându-se să se vadă „umplutura” din spatele său, ea fiind alcătuită cu precădere din pietre de râu, bucăţi de gresii şi şisturi, cărămizi şi varii fragmente arhitectonice provenite din construcţiile medievale. O parte din blocurile paramentului au rezultat din tăierea unor fragmente arhitectonice recuperate din vechile construcţii, fiind montate în zid cu părţile profilate spre interior.

Curtina-dintre-Bastionul-craisorul-rosuCurtina dintre Bastionul Crăişorul şi Bastionul Roşu, legătura dintre cele două bastioane tip pană, a fost consolidată odată cu lucrările la Bastionul Roşu, undeva între anii 1584 şi 1598. La baza curtinei se pot vedea blocurile de piatră, iar deasupra lor până la brâu se ridică un perete din 89 de rânduri de cărămizi. Brâul extrem de vizibil în partea superioară a zidului este mai jos decât cel al Bastionului Roşu şi mai înălţat decât cel al Crăişorului, arătând diferenţele constructive temporale.

bastionul-rosuBastionul Roşu a fost construit la comanda principelui Ştefan Báthory. El cunoaşte mai multe etape constructive, ele extinzându-se între anii 1580 şi 1598, an al asediului turcesc, când se remarcă faptul că acestuia nu îi mai lipsea decât o parte din umplutură. Concepţia originală îi aparţine arhitectului italian Domenico Ridolfini da Camerino, care îi imprimă un aspect grandios, însă se va definitiva după planurile mai realiste ale unui alt arhitect Italian, Ottavio Baldigara. Asediul din 1660 a afectat grav urechea estică a acestui bastion, pe o porţiune de aproximativ 25 de metri, fiind aruncată în aer de către turci. Această bucată va fi refăcută şi întărită cu aproape un metru în plus la grosimea zidului, fapt vizibil şi astăzi.
Dacă în cazul celorlalte bastioane ale fortificaţiei orădene avem de-a face cu o terminaţie unghiulară a vârfului, în cazul Bastionului Roşu acesta este rotunjit; cu siguranţă că s-a adoptat această variantă în scopul de a-l face mai puţin vulnerabil în faţa ghiulelelor de tun, cât şi suprafeţei foarte mari pe care o închide.

Curtina-dintre-Bastionul-Aurit-RosuCurtina dintre Bastionul Aurit şi Bastionul Roşu s-a construit cel mai probabil între anii 1582 şi 1583, în următorul an ea fiind deja menţionată documentar. Construcţia sa se datorează, după cele mai multe surse, arhitectului italian Domenico Ridolfini da Camerino, el fiind prezent în acea perioadă la Oradea.

Iniţial, această zonă de curtină era continuă, în ea nefiind prevăzută o poartă de acces, Poarta de Est fiind construită în timpul dominaţiei habsburgice, în anii 1775 – 1777.
poarta-de-est

Podul, Şanţul şi contraescarpa dinspre strada Dobrogeanu-Gherea. Podul este cu siguranţă contemporan cu construcţia Porţii de Est, 1775 – 1777.

Contraescarpa şi Şanţul, bine definite comparativ cu latura sudică, servesc azi ca spaţii verzi, fiind un parc recent realizat.

 

bastionul-auritBastionul Aurit a fost construit, aşa cum rezulta din inscripţia aflată pe una dintre pietrele profilate vizibile până mai ieri, în anul 1572, la comanda principelui Ştefan Báthory. Numele i se trage tot de la familia Bathoreştilor, ei având blazonul familial aurit. Acest bastion a fost puternic afectat de asediile turceşti din cauza orientării lui spre dealul Pisica (Ciuperca), de unde artileria otomană a bombardat cetatea în anii 1598, 1658 şi 1660. Reparaţiile au devenit inevitabile cu precădere după asediul din 1660, când cazematele Bastionului Aurit şi Bastionului Roşu au fost dărâmate, împreună cu curtina dintre ele, iar, în alt loc al bastionului, turcii au făcut o mare breşă. O reparaţie de mare amploare a fost efectuată şi după asediul austriac din 1692, deoarece latura nordică a bastionului a fost grav avariată
.
Curtina-dintre-Bastionul-Aurit-CiuntCurtina dintre Bastionul Aurit şi Bastionul Ciunt a fost realizată între 1580 şi 1581, în ultimii ani ai domniei lui Cristofor Báthory. Este un zid masiv flancat interior de cazemate. Baza sa este construită din blocuri masive de piatră, la fel ca şi brâul, iar cărămida este cea care dă nota dominantă a construcţiei. La rândul său, a fost afectată de desele asedii şi bombardamente, ca atare partea sa superioară, deasupra brâului, este refăcută rapid cu piatră brută adusă din cariera de calcar de la Betfia.

bastionul-ciuntBastionul Ciunt se pare că a fost construit, sau cel puţin început, în timpul domniei principelui Ioan Sigismund. În perioada asediului turcesc din 1598, comandantul de artilerie italian, în raportul înaintat superiorilor săi, notează că bastionul a fost construit în timpul lui Ştefan Báthory (1571 – 1575). Acelaşi personaj istoric este cel care aminteşte şi că, pentru că a stat mult timp neterminat, a fost numit Ciunt, forma sa neterminată determinând această denominaţie. Cel mai probabil este că a fost edificat undeva între anii 1574 şi 1580.

bastionul-ciunt-2În anul 1581 principele transilvănean Ştefan Báthory vorbeşte, într-un document, de trei bastioane terminate în Cetatea orădeană. În zilele 17 şi 21 octombrie 1598, în perioada asediului, Bastionul Ciunt a fost de două ori minat şi grav avariat. Un an mai târziu, în 1599, refacerea vârfului acestuia se face sub supravegherea lui Cesare Porta şi apoi a lui Giovan-Marco Isolano. Terminarea reparaţiei sale este inscripţionată pe ultimul bloc de sub brâu, unde se află dăltuit anul de renovare 1599. În timpul asediului din 1692, latura nordică are de suferit, fiind, practic, distrusă, spre deosebire de flancul vestic rămas aproape intact. El va fi refăcut în anii dominaţiei habsburgice.

În interiorul acestui bastion a fost construit un Teatru de Vară, cu anexele necesare bunei funcţionări a acestuia.

corpul-aCorpul A – Palatul princiar a fost construit între anii 1620 şi 1629, în vremea lui Gabriel Bethlen, după planurile arhitectului italian Giacomo Resti. Cronologic, acest corp de clădire închide o epocă. Mai exact, această construcţie pune punct cetăţii medievale a Oradei şi se configurează în punctul zero al cetăţii renascentiste, fiind prima clădire edificată în actualul complex fortificat. Funcţiunea iniţială era de fortificaţie, dar şi de Palat Princiar. Clădirea era considerată a doua reşedinţă princiară după cea de la Alba-Iulia.

sala-cu-grifoniDe-a lungul secolelor asupra sa se intervine de mai multe ori, fiind reparată, însă mărturia măreţiei sale se păstrează în „Sala cu Grifoni”.
Actualmente aici se desfăşoară un amplu proces de reabilitare şi restaurare, în cadrul unei finanţări europene derulate de municipiul Oradea prin intermediul programului Operaţional Regional 2007 – 2013. În viitorul apropiat (până în anul 2015), în această latură a Palatului Princiar va fi amenajat un Muzeu al Cetăţii şi al Municipiului Oradea, o bibliotecă, acel Asylum litterarum care a făcut faimoasă la un moment dat Cetatea Oradea (Biblioteca Episcopului Ioan Vitéz de Zredna cuprinzând cărţi copiate aici sau comandate în Italia. Ea a stat la baza celebrei biblioteci „Corviniana” a lui Matia Corvinul şi a servit pentru elevarea multor principi, diplomaţi sau umanişti transilvăneni) şi alte spaţii de deservire a actului cultural. Tot aici, în subsolul clădirii va fi amenajat un lapidariu, multe dintre exponatele care vor putea fi admirate fiind descoperite în acest proces de reabilitare. Dintre acestea, cele mai semnificative sunt fundaţiile şi o parte din elevaţia vechii catedrale gotice, mai exact a zidului nordic al turnului nord-vestic al catedralei episcopale medievale.

corpul-bPalatul Princiar, actualul Corp B, a fost construit în trei etape între anii 1620 şi 1629, respectiv 1638 – 1648 sub oblăduirea principelui Gabriel Bethlen şi după planurile arhitectului italian Giacomo Resti; ultima etapă va fi cea din anii 1881 – 1882 când apare noua clădire cu aspect de cazarmă fundată pe vechiul Palat Princiar. Iniţial, făcea legătura dintre vechea catedrală gotică şi palatul episcopal renascentist şi corpul A care avea rol de reşedinţă princiară.

Actualmente leagă extremitatea sudică a palatului cu biserica barocă. Acest corp de clădire face parte integrantă din cea de a doua etapă de reabilitare, restaurare şi revitalizare, finanţată tot în cadrul Programului Operaţional Regional. În această incintă vor funcţiona, în urma reabilitării, un Centru de Restaurare, Muzeul Orăşenesc de Artă, Muzeul Multiconfesional şi Centrul de Studii Religioase, precum şi o Casă a Căsătoriilor.

corpul-cCorpul C, latura sud-estică a Palatului Princiar, a fost construit între anii 1638 şi 1648, în timpul principatului lui Gheorghe Rákóczi I. Planurile sale au fost elaborate, la comanda conducătorului transilvănean, de arhitectul autohton Emeric Sardi din Cluj. El păstrează, ca şi celelalte două corpuri (A şi B) ale complexului princiar, un rol primordial de reşedinţă a prinţului. Interesantă este prezenţa celor şapte arce care închid pridvorul de pe faţada exterioară. Pe parcursul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea asupra sa se va interveni în mai multe rânduri.

Aflat într-o stare relativ bună de conservare, acest corp de clădire va fi şi el reabilitat şi refuncţionalizat, pentru ca din anul 2015 să adăpostească o Galerie de Artă şi un Centru de Formare şi Perfecţionare în Managementul Cultural.

biserica-din-cetateBiserica romano-catolică din Cetate: construcţie datorată perioadei de dominaţie austriacă şi planurilor arhitectului Lodovico Marini, pare-se peste mai vechi structuri, din care unele păstrează, conform opiniei unor istorici şi arhitecţi, şi elemente constructive turceşti. Ea a fost ridicată în eforturile de refacere a cetăţii dintre anii 1775 şi 1777 şi vine în continuarea aripii date de Corpul C a palatului princiar. Construcţia barocă, de o simplitate deosebită, deservea iniţial doar garnizoana militară din cetate. În timpul războaielor napoleoniene (1793 – 1813) şi încă o perioadă după aceea, serveşte ca biserică pentru prizonierii francezi din cetate. În incendiul care mistuie oraşul în anul 1836, turnul baroc este distrus, în locul său construindu-se un turn piramidal simplu.

În zilele noastre, după ce o perioadă însemnată – aproape cinci decenii de ateism comunist – a fost folosită ca spaţiu de păstrare, a fost renovată şi funcţionează în momentul de faţă ca biserică pentru slovacii romano-catolici din Oradea.

corpul-dCorpul D, clădirea care a adăpostit Statul major al Garnizoanei austriece din cetate, a fost construit începând cu anul 1775. Aparţine, din punct de vedere conceptual, aceluiaşi arhitect militar Lodovico Marini. Se pare că pe locul ocupat de acest corp de clădire, cu un nivel mai jos decât toate celelalte din complexul princiar, având doar un etaj, fuseseră anterior grajdurile construite în timpul principelui Rákóczy al II-lea, deservind, cel mai probabil, Poarta de Est.
Clădirea, în urma amplului proces de reabilitare care se va extinde până în anul 2015, se va transforma într-un Asylum Artorum, Centru de Excelenţă în Domeniul Culturii şi Artelor.

corpul-eCorpul E, latura nordică a Palatului Princiar, a cunoscut mai multe etape constructive. Prima este demarată în timpul domniei principelui Gabriel Bethlen. Între anii 1620 şi 1629 lucrările continuă după planurile arhitectului Giacomo Resti. A treia etapă constructivă (1638 – 1648) i se datorează lui Gheorghe Rákóczy I şi constă în extinderea construcţiei. Forma actuală, corespondentă ultimei etape de edificare, o ia în urma campaniei de refacere a cetăţii efectuate de austrieci între 1775 şi 1777. Responsabil pentru actuala formă este arhitectul militar Lodovico Marini.

Clădirea a avut multiple întrebuinţări. Iniţial servise ca anexă a Palatului Princiar şi ca loc al traiului cotidian pentru cei ce deserveau Curtea. Pe parcursul secolului al XVIII-lea ia funcţiunea de cazarmă, însă cea mai terifiantă funcţiune este cea pe care o are între anii 1945 şi 1952, când serveşte ca lagăr de tranzit pentru oponenţii regimului comunist.

Actualmente această clădire este dezafectată şi marcată de prăbuşiri spre curtea interioară, din punct de vedere tehnic fiind cea mai şubredă construcţie a ansamblului arhitectural al Cetăţii Oradea.
Lucrările care vor fi demarate în curând vor refuncţionaliza acest spaţiu, el urmând să adăpostească funcţiuni culturale, precum cele de Centru Cultural Comunitar şi Bibliotecă virtuală.

corpul-gCorpul G (faţada principală nordică) se înscrie constructiv epocii dominate de arhitectul italian, aflat în soldă habsburgică, Lodovico Marini şi temporal aparţine anilor 1775 – 1776. Are forma literei U. Asupra formei sale s-a intervenit pe parcursul secolului al XIX-lea. Rolul său a fost acela de magazie de alimente, mai apoi de anexă gospodărească, iar în ultimii ani de atelier de creaţie artistică.

Conform planurilor de reabilitare şi revitalizare a Cetăţii Oradea, Corpul G urmează a găzdui Administraţia Cetăţii, cu spaţii de depozitare, spaţii administrative, de circulaţie, grupuri sanitare, ateliere de întreţinere.

corpul-hCorpul H – Brutăria a fost construit în anul 1692, imediat după cucerirea cetăţii de către austrieci, la ordinul generalului Corbelli. Brutăria cu cele şase cuptoare ale sale s-a realizat, cel mai probabil, după planurile inginerului militar baronul Ernst von Borgsdorf, cel care a fost însărcinat de Curtea vieneză cu efectuarea planurilor de refacere a cetăţii orădene. Demn de remarcat este faptul că, iniţial, aici existase tot o clădire cu rosturi asemănătoare, o „magazie de merinde”, şi că din 1692 şi până 1997, nu mai puţin de 305 ani, şi-a păstrat funcţiunea principală. Actualmente clădirea este într-un amplu proces de reabilitare şi restaurare, iar conform planurilor de reabilitare şi revitalizare a Cetăţii Oradea, în interiorul acestei clădiri va funcţiona, aşa cum este şi normal, un „Muzeu al pâinii”. Un muzeu interactiv, unde cei interesaţi vor putea să îşi plămădească şi să îşi coacă, precum cu secole în urmă, o „pită” adevărată. Acestuia i se vor adăuga un spaţiu de degustare cu specific de panificaţie, cu spaţii de consumaţie, spaţiu expoziţional, spaţiu de producţie.

corpul-iCorpul I a fost construit între anii 1692 şi 1714 la comanda căpitanului cetăţii. Până la mijlocul secolului al XVIII-lea a fost sediul administraţiei militare austriece şi al vămii unice a oraşului. Forma actuală se datorează arhitectului Lodovico Marini şi se configurează între anii 1775 şi 1777, când îşi schimbă şi funcţiunea, fiind doar cazarma inginerilor militari ai garnizoanei găzduite la Oradea.

Pe viitor prin restaurarea şi refuncţionalizarea sa, în cadrul finanţării europene, el va funcţiona ca centru de organizaţii cu activităţi culturale. Mai exact, se preconizează existenţa unui Consorţiu Cultural, cu spaţii de birouri, spaţii administrative, săli de conferinţe, centre pentru voluntari şi o aulă de conferinţe.

corpul-j-2Corpul J a fost iniţial poarta cetăţii (1573). Pe el şi în proximitatea acestuia se aflau turnul porţii şi Turnul cu Ceas vizibile ambele în stampa lui Houfnagel. Ab initio în partea sa dreaptă erau grajdurile şi şopronul pentru căruţe. Actuala formă cu cele şase travee o capătă în anii 1775 – 1777, când, sub îndrumarea arhitectului Lodovico Marini, este reconstruit. Tot acum se pierde pentru totdeauna Turnul cu Ceas. Îşi păstrează funcţiunea de grajd, însă, nemaiexistând turnul de strajă, i se adaugă cea de cameră a străjerilor.

Actualmente, primele două travee, cele cu pridvor, au funcţiunea de birou şi au fost restaurate. Cea de a treia travee, „Grota Roşie”, restaurată şi dotată, este un spaţiu multifuncţional cu menire expoziţională. Exteriorul a fost, şi el, reabilitat. Se preconizează ca ultimele travee să devină galerii de artă.

corpul-k Corpul K – Cazarma ofiţerilor (faţada sudică) a fost construit între anii 1775 şi 1777 după planurile arhitectului Lodovico Marini. Cele două clădiri ridicate atunci (magazia cartierului general al statului major şi cazarma ofiţerească) au fost unite (între ele existând anterior o trecere spre corpul L) şi au preluat sarcina exclusivă de cazare a ofiţerilor. Ridicarea lui s-a făcut, spun sursele istorice, peste mai vechi edificii locuite de călugării ordinului paulin.
În conformitate cu planurile de reabilitare şi introducere în circuitul turistic a cetăţii orădene aici va lua fiinţă un Centru European, în zona de est, cu spaţii de informare/prezentare şi trei centre gastronomice specifice, care vor promova şi vor perpetua gastronomia locală, iar în zona de vest, cu atelier pentru prelucrarea metalelor, atelier de tâmplărie şi mobilier, atelier de lăcătuşărie, atelier de olărit, atelier de sticlărie, anticariat şi magazin de antichităţi.

corpul-lCorpul L – Cazemata curtinei nordice a fost construit între anii 1775 şi 1777 în era arhitectonică dominată de arhitectul militar Lodovico Marini. Este o cazemată extrem de solidă şi încăpătoare, ea asigurând una dintre zonele cele mai expuse şi cel mai des atacate ale cetăţii. Bolţile masive din cărămidă stau mărturie asupra acestui aspect.

Dincolo de rolul său primordial, acest spaţiu a avut şi alte funcţiuni. Fiind foarte solidă, dar şi rece şi întunecoasă, cazemata a funcţionat pe timp de pace şi ca închisoare. Dacă ea „găzduia” în mod obişnuit doar arestaţii garnizoanei orădene, în timpul războiului dus de Casa de Austria cu Napoleon (1793 – 1813) aici au fost deţinuţi aproximativ 450 de prizonieri din armata franceză.

În planurile de refacere a cetăţii aici apare Strada Breslelor, în partea de est dorindu-se amenajarea unei galerii de vinuri şi mâncăruri tradiţionale, iar în cea de vest, spaţiile anexe pentru Teatrul de Vară.

corpul-mCorpul M cuprinde ansamblul format din Poarta de Est şi cele două clădiri adosate ei, respectiv Corpul de gardă şi grajdurile. Curtina ridicată între anii 1582 şi 1583 pentru a face legătura dintre Bastionul Aurit şi Bastionul Roşu nu a avut prevăzută o poarta de acces în cetate pe acest aliniament estic. Pe mai multe planuri, schiţe sau descrieri [descrierea lui Szamoskozy (1603), nici în planurile lui Benzini (1752) şi Marini (1769)] făcute până în anul 1776, când este datat planul lui Lodovico Marini, aici nu apărea nicio poartă. Ea a fost deschisă de comandamentul militar doar în anul 1777. Lipsa unei porţi până la această dată este justificabilă pe această latură datorită expunerii spre dealul Pisica (Ciuperca), de unde se efectuau majoritatea atacurilor cu guri de foc.

Pe latura stângă a porţii s-a construit o cameră de gardă, azi cameră pentru paza cetăţii, iar pe partea stângă, simetric cu Poarta de vest, grajdurile, de această dată cu aspect de cazemată, îngropate.
În viitorul apropiat, această zonă a fost destinată pentru activităţi culturale: club, cinema, teatru experimental, teatru de copii, săli de dans şi spaţii de depozitare.

corpul-pPalatul de Vară – Corpul P a fost ridicat cu aproximaţie în jurul anului 1572 când a fost construit Bastionul Aurit; între urechile acestuia s-au realizat două cazemate, care comunicau între ele printr-un culoar de legătură. Puţin mai târziu, probabil şi datorită amplasării pe axa nord-vestică, deasupra acestora a fost realizat, între 1638 şi 1641, un loc de recreere princiară. Construcţia simplă făcută pe stâlpi de piatră şi acoperiş de şindrilă este menţionată documentar cu denominaţia „casa de vară”. Actualmente se mai păstrează şi se poate vedea din acest corp doar subsolul, în forma literei U.
Aici, graţie finanţărilor europene în derulare, se intenţionează realizarea unui Lapidarium al cetăţii.

Bibliografie selectivă