poza-mica-cetate3Cetatea din Oradea este în mod indiscutabil unul dintre cele mai însemnate monumente arhitectonice medievale târzii din Transilvania şi de pe teritoriul întregii ţări. Ea a devenit, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, una dintre piesele-cheie ale sistemului defensiv conceput şi realizat de Imperiul Habsburgic şi Principatul Transilvaniei împotriva Imperiului Otoman şi astfel un bastion redutabil al Europei creştine în faţa expansiunii musulmane, calitate avută timp de două secole şi unanim recunoscută de contemporani.

detaliu-cronica-de-la-viena Legendele au însoţit Cetatea din cele mai vechi timpuri. Inclusiv începutul fortificaţiei, undeva la sfârşitul secolului al XI-lea, e îmbrăcat în aura acestora: potrivit cronicii lui Marcu din Kált (cunoscută în istoriografie sub numele de Chronicon pictum Vindobonensae – Cronica pictată de la Viena) regele Ladislau I (1077 – 1095), aflat la vânătoare în ţinutul Bihorului, „a găsit, (…) între fluviile Criş (…), un loc unde, la îndemnul îngerilor, a hotărât să ridice în cinstea Fecioarei Maria o mănăstire, loc pe care l-a numit Varad”. Ridicată pe malul stâng al Crişului, într-o zonă mlăştinoasă, între mai multe braţe de apă, mănăstirea va deveni, la scurtă vreme, sediul capitlului (colegiului) compus din 24 de canonici, iar mai apoi al episcopiei pe care acelaşi rege o va întemeia aici. Pentru a-i asigura o cât mai bună pază, deoarece e de presupus că deţinea obiecte de preţ, mănăstirea a fost înconjurată cu un „val” de pământ şi un şanţ de apărare.

detaliu-cronica-de-la-viena-2Şi înmormântarea regelui Ladislau cel Sfânt în Cetate este învăluită de misterul legendei. După cum rezultă din cuprinsul uneia, acesta şi-a exprimat în cursul vieţii dorinţa de a fi înhumat la Oradea: „În viaţă fiind, a poruncit să fie adus în Oradea Bihorului şi acolo să fie îngropat trupul său după moarte. Dar căpeteniile ungurilor, văzând vremea neprielnică şi calea prea îndepărtată, s-au temut ca, din pricina căldurii celei mari, trupul preacuviosului rege sfânt să nu înceapă a se strica şi, de aceea, sfătuindu-se, se îndreptară spre Alba Regală, fiind mai aproape, acolo unde se odihnesc trupurile regilor sfinţi. Şi, când, la un popas, au închis ochii, Dumnezeu şi fericitul sfânt nu au dormit. În zori de zi, când s-au sculat să-şi continue drumul, văzură cum nici căruţa şi nici trupul sfânt nu mai erau acolo. Se întristară începând a alerga care încotro şi întrebând dacă trupul nu a fost zărit cumva. Dar când se îndreptară către Oradea, văzură că, fără niciun ajutor, trupul sfânt mergea către Oradea cu căruţă cu tot. Văzând marea minune dumnezeiască, lăudară pe Domnul”.
În realitate însă, moartea a survenit la Zvolen (Zólyom), la 25 iulie 1095, iar aducerea rămăşiţelor sale pământeşti în ctitoria lui orădeană s-a petrecut mult mai târziu, undeva după anul 1134. Îngroparea lui aici avea să-i transforme mormântul într-un important loc de pelerinaj (la 27 iunie 1192 a fost sanctificat), evenimentul având o importanţă deosebită în evoluţia ulterioară a aşezărilor ridicate în zonă sau a viitoarei cetăţi.

carmne-miserabileÎnceputurile sigure ale unei fortificaţii pe teritoriul Oradei sunt strâns legate de marea invazie tătară care a afectat o bună parte a continentului european, printre oraşele afectate aflându-se şi cel de pe malurile Crişului Repede. Legenda lasă de această dată loc informaţiilor exacte, directe. Potrivit călugărului italian Rogerius, martor ocular al acestor evenimente, sub iminenţa pericolului tătar, apărătorii cetăţii au trecut la efectuarea unor reparaţii în grabă. „Tătarii – scria Rogerius – au ajuns curând prin păduri şi dumbrăvi, prin stânci şi pretipişuri aproape de cetatea Oradia. Şi fiindcă în Ungaria această cetate era foarte vestită, se strânseseră aci nenumărate femei nobile, atât doamne, cât şi femei din popor. Şi, cu toate că episcopul (Benedict) se retrăsese de aci împreună cu câţiva canonici, eu totuşi eram aci cu cei ce mai rămăseseră. Şi când am observat că fortăreaţa este dărâmată dintr-o parte, ne-am propus să o reparăm cu un zid gros…” Alături de mănăstire, zidurile fortificaţiei apărau şi un palat episcopal, amplasat undeva în partea de sud a mănăstirii, precum şi alte construcţii aferente unui complex monahal. Impactul asediului tătar a fost devastator, după cum relata Rogerius: „ … au cucerit cetatea pe repezeală, i-au dat foc în mare parte. În cele din urmă n-au lăsat, în genere, nimic, în afară de zidurile fortăreţei şi după ce au ridicat prăzile au omorât atât pe bărbaţi, cât şi pe femei, mai mari şi mai mici, pe străzi, în case şi în câmpuri (…) N-au cruţat nici sexul, nici vârsta”.

wardein-catedralaÎn interiorul cetăţii a fost construită, în intervalul 1342 – 1370, o catedrală gotică de dimensiuni impresionante (aproximativ 72 de metri lungime), flancată de două turnuri masive. În faţa acesteia, între anii 1360 şi 1370, fraţii Martin şi Gheorghe din Cluj au realizat statuile a trei regi maghiari, completate în 1390 cu cea ecvestră, din bronz, a lui Ladislau. La 25 august papa Bonifaciu al IX-lea i-a acordat un privilegiu, prin care a ridicat-o la rangul bisericii Santa Maria Portiuncula din Assisi şi al bisericii San Marco din Veneţia, atrăgând înspre ea un mare număr de pelerini veniţi chiar şi din zonele învecinate Transilvaniei.

patrimoniu-13Imaginea cetăţii s-a păstrat în mai multe descrieri contemporane şi în câteva stampe, dintre cele mai vechi remarcându-se cea realizată de Joris Hoefnagel la 1598 şi cea a lui Cesare Porta executată un an mai târziu. Din ele rezultă că vechea cetate avea intrarea spre sud, în dreptul actualului Bastion Crăişorul, ei urmându-i curtea palatului episcopal şi apoi curtea mare care găzduia catedrala.

Până la jumătatea secolului al XVI-lea cetatea a avut o formă neregulată, uşor ovală, înconjurată de un zid de piatră cu o grosime de peste un metru. Avem şi o descriere a acesteia, aparţinându-i lui Giovan-Andrea Gromo, un mercenar italian născut în 1518, la Bergamo, care, după ce va sluji în calitate de căpitan la mai mulţi principi europeni, va ajunge la curtea lui Ioan Sigismund Zápolya în primăvara anului 1564. Relatarea acestuia e, în general, corectă, informaţiile oferite de el fiind confirmate ulterior de alte documente, impresii şi note de călătorie ori cercetări arheologice. Cetatea îi apare lui G. A. Gromo ca excelent poziţionată, ferită de pericolul tirului artileriei, într-o vreme în care progresele în acest domeniu erau tot mai mari. Ea este aşezată „în apropierea unei înălţimi de pe care se pot bate doar casele, nu însă şi zidurile cetăţii”. Cât despre oraş, acesta „este înconjurat de un val puternic şi este scăldat de râul Criş, numit în vechime Chriso, care curge spre marele folos al oraşului prin chiar mijlocul lui, şi acolo se pescuiesc mulţi peşti gustoşi”.

varadinumbatalia-de-la-mohacs

Evenimentele majore desfăşurate în Europa Centrală în prima parte a acestui secol, culminând cu bătălia de la Mohács (1526) şi cu constituirea paşalâcului de Buda (1541), au întărit tot mai mult, în rândul celor care au administrat Cetatea, convingerea că necesităţile timpului reclamă o fortificaţie modernă, scop în care au fost angajaţi meşteri şi arhitecţi italieni, cei mai pricepuţi în acest domeniu la acea vreme.

Din punctul de vedere al istoriei Cetăţii Oradea, vizita lui Giovan-Andrea Gromo a avut loc cu puţin timp înaintea declanşării aici a unor lucrări de anvergură, cu scopul înlocuirii vechii cetăţi – a cărei construcţie începuse după marea invazie mongolă, înconjurată de un zid de piatră de aproape un metru grosime şi de formă aproximativ ovală – cu o alta, ale cărei forme se văd şi astăzi, pentagonală, cu bastioane pe colţuri, modernă, capabilă să facă faţă noilor maniere de ducere a războiului. Conduse aşadar de arhitecţi italieni, lucrările au început în intervalul 1569 – 1570, când au fost ridicate Bastionul Crăişorul şi, probabil, o parte din cel Ciunt, continuând cu ridicarea celui Aurit (cu începere din anul 1572). Întărirea Transilvaniei cu o astfel de fortificaţie, un important punct de sprijin şi de rezistenţă împotriva oricărui opresor, nu a fost văzută cu ochi buni de către turci, aceştia simţindu-şi astfel periclitate poziţiile din Ungaria.

pierre-lescalopierO dovadă în acest sens ne parvine de la un alt călător străin prin spaţiul transilvănean, de această dată un francez, pe numele său Pierre Lescalopier (după 1550 – după 1597). Născut într-o familie de magistraţi ai Parlamentului din Paris, acesta a întreprins, în cursul anului 1574, o lungă călătorie prin Europa, prilej cu care a trecut şi prin Transilvania unde a poposit timp de două luni (16 iunie – 16 august). În jurnalul său întocmit cu acest prilej, purtând titlul Voyage fait par moi, Pierre Lescalopier, l’an 1574 de Venise à Constantinople par mer jusque à Raguse et le reste par terre et retour par Thrace, Bulgarie, Walach, Transilvanie ou Dace, Hongarie, Allemagne, Friul et Marche jusque à Venise, acesta povesteşte, printre altele, că, ajuns la Braşov, a fost primit de judele Lucas Hirscher, tratat cu cinste şi găzduit într-o casă particulară. Aici va avea prilejul să se întâlnească cu Ioan Milesvár, căpetenia unor soli transilvăneni şi unguri, despre a cărui delegaţie Lescalopier afirma că „se duce la Oradea Mare să-l găsească pe fratele principelui (este vorba de Cristofor Báthory, căpitan al cetăţii între 1572 şi 1577 şi principe al Transilvaniei între 1576 şi 1581 – n.n.) din ordinul expres al sultanului, pentru a pune capăt întăriturilor pe care le făcea acolo (la construcţia Bastionului Aurit – n.n.) şi despre care sultanul spunea că ar fi o lucrare «pornită» spre vătămarea şi înfricoşarea garnizoanelor turceşti care erau în Ungaria în partea aceea. Voievodul Transilvaniei (Ştefan Báthory, fost şi el căpitan al cetăţii între 1562 şi 1564, iar apoi principe al Transilvaniei între 1571 şi 1583), ştiind de nemulţumirea pe care ar nutri-o sultanul, trimise la Braşov pentru a porunci ambasadorilor săi să se ducă să-l aştepte la Oradea, unde se va duce şi el, şi că nu va mai face nimic până ce ei înşişi nu vor fi adus această cetate în starea pe care – după spusele lui Mehmed-Paşa (mare vizir – n.n.) – o voia stăpânul acestuia şi că va vorbi cu sangeacul de Buda şi va lua de la el o dovadă că cetatea fusese readusă în starea ei dintâi. Chiar în zorii zilei, conchidea călătorul francez, acel domn Milesvár trimise în grabă pe unul dintre tovarăşii săi cu scrisoarea pentru a o duce principelui, la Alba Iulia”.

antonio-possevinoImportante şi în acelaşi timp interesante informaţii în legătură cu Oradea, cu cetatea sa şi cu căpitanul acesteia aflăm din scrierile lui Antonio Possevino (1553 – 1611). Italian de origine, acesta a deţinut mai multe funcţii ecleziastice, în 1573 devenind secretarul Companiei lui Isus, calitate în care a condus numeroase misiuni diplomatice. Mărturiile sale din intervalul petrecut în spaţiul transilvănean au fost adunate cu grijă, în intenţia publicării lor într-o lucrare purtând titlul Transilvania, dar, în cele din urmă, planul său va prinde contur abia după moartea sa. Vizitând oraşul, acesta îi apare ca „mândru, deşi fără ziduri (exterioare – n.n.), cu o cetăţuie vestită şi mare, împrejmuită de ziduri”. Date utile ne sunt oferite apoi în legătură cu căpitanul cetăţii, cel care a deţinut, după înfiinţarea căpităniei la jumătatea secolului al XVI-lea şi până la căderea fortăreţei sub turci la 1660, demnităţile echivalente celui de-al doilea om din stat. „Acesta – scria înaltul prelat – are de obicei cam 800 de oameni călare şi tot atâţia pedeştri; de el ascultă toţi cei care se află în acel ţinut şi care au bunuri, fie că sunt nobili sau stăpâni de «pământ» sau oameni de rând.” Importanţa strategică a cetăţii situate în chiar zona de contact a intereselor habsburgice şi a celor otomane, precum şi necesitatea adoptării unei politici pe măsură, capabilă să se opună cu succes oricăror ingerinţe externe apare, şi ea, afirmată cu claritate. Astfel, referindu-se în continuare la căpitan, Possevino nota că „el luptă când cu turcii, când cu imperialii dacă aceştia calcă hotarele, făcând expediţii de pradă cu oştenii lor, şi de aceea trimite întotdeauna şi într-o direcţie, şi într-alta cete de călăreţi care să apere ţara şi să stea de pază”. În legătură cu modul în care erau plătiţi apărătorii ni se spune că o bună parte dintre venituri provin din bunurile episcopiei romano-catolice din Oradea „din care episcopul nu mai culege nici măcar o uncie, fie pentru că lucrurile s-au întors aşa (…) şi că bunurile bisericeşti au fost toate cotropite sub un pretext pe care-l cred ei îndreptăţit «socotind» că este îngăduit să le cheltuiască pentru întărirea acestei cetăţi şi ţinerea ei bine înarmată, ca fiind un punct de hotar de foarte mare însemnătate împotriva turcilor”.

evliya-celebiÎn timpul domniei lui Gheorghe Rákóczi I (1630 – 1648), a fost lărgit şi adâncit şanţul care înconjura cetatea sub nivelul albiei Crişului Repede, pietruindu-se în plus şi contraescarpa. Referindu-se la sistemul defensiv al canalelor de apă, Evlia Celebi scria în 1660 următoarele: „Şanţurile cetăţii au o lăţime de o sută douăzeci de paşi. Fiind pline cu apa râului Crişul Repede, seamănă cu o mare şi au o adâncime de patruzeci şi şapte de arşini , încât cu galerele pot merge şi umbla pe ele. În mijlocul şanţurilor atât de mari şi pline cu apă mai există un şanţ îngust, care înconjoară cetatea, având o adâncime de şaptesprezece arşini. Apa din acest şanţ este de sine stătătoare; chiar dacă apa celor două şanţuri se va tăia de la Criş, totuşi apa din şanţul cel mic, de la mijloc, va continua să rămână. În acest şanţ se află multe specii de vieţuitoare de apă”.

Cetatea exterioară va fi dublată în interior de un castel în formă pentagonală, ridicat între anii 1618 şi 1650, cu intrări pe toate părţile. Înlocuind vechiul palat episcopal, noul castel avea să se transforme într-unul dintre locurile preferate multă vreme de principii transilvăneni, găzduiţi mai cu seamă în partea de sud-est a clădirii, în dreptul Bastionului Roşu. Din cauza înălţimii sale, care o depăşea pe cea a zidurilor exterioare, a avut de suferit mult în urma asediilor repetate.
De-a lungul secolelor cetatea a fost asediată de mai multe ori. Prima încercare majoră la care a fost supusă după atacul tătăresc a survenit la începutul anului 1474, când oştile lui Ali Oglu Malcovici, begul de Semendria, au atacat oraşul la 7 februarie. Chronicon Dubnicense, izvorul care ne informează în legătură cu desfăşurarea evenimentelor, precizează că, profitând de lipsa lui Matia Corvinul aflat într-o expediţie în sudul Poloniei, atacatorii au distrus foarte bogatul oraş (civitatem illam opulentissimam Waradiensem), luând în robie „cetăţeni şi locuitori ai acestui pământ”, fără a putea cuceri însă cetatea.

cetatea-sec-XVIUrmătorul asediu turcesc a avut loc în anul 1598, cetatea beneficiind acum de un important sprijin din partea lui Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti. La 25 septembrie turcii ajunseseră deja în imediata vecinătate a oraşului, dar asediul propriu-zis a început la 1 octombrie. În număr de aproximativ 20.000, aceştia şi-au aşezat tabăra în formă de semicerc în partea de nord-est a cetăţii. De partea asediaţilor a luptat şi un corp expediţionar trimis de domnul muntean sub conducerea agăi Leca, numărând 1500 de soldaţi. Din cauza ploilor lungi de toamnă şi bolilor care se instalaseră în rândul soldaţilor turci, asediul a fost ridicat la 3 noiembrie. Deşi scurt, acesta a dus la distrugerea aproape completă a oraşului, precum şi a unei părţi a cetăţii (bastioanele Ciunt şi Crăişorul au fost aruncate în aer) şi a sudului comitatului Bihor.

În 1658 turcii şi-au aţintit iarăşi atenţia asupra Oradei sub pretextul pedepsirii principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea care, în 1657, dând curs unor mai vechi ambiţii ale familiei sale, a întreprins o campanie în Polonia pentru a obţine tronul acestei ţări. Drept ripostă, şi pentru că Oradea a refuzat să depună jurământ de credinţă faţă de noul principe impus de turci, Rhédei Ferenc, aceştia s-au îndreptat iarăşi asupra cetăţii pe care o vor împresura.

miron-costinVor fi ajutaţi şi de însemnate trupe tătare, precum şi de unele contingente moldave însoţite de însuşi domnul Moldovei şi de cronicarul Miron Costin. Asediul, început la jumătatea lunii septembrie, va fi scurt, încheindu-se la sfârşitul aceleiaşi luni fără a-şi atinge obiectivul. Ajunsă din nou sub stăpânirea lui Rákóczi, cetatea a devenit locul de detenţie a tuturor nobililor din principatul transilvănean care se opuneau politicii centrale.

Intenţiile turcilor de a se înstăpâni pe cetate vor fi reluate doi ani mai târziu, în 1660, de această dată cu forţe militare mult sporite (aproximativ 45.000 de oameni, în timp ce numărul apărătorilor era de doar circa 850). Solicitările de ajutor adresate principatului transilvănean au rămas neonorate, deoarece însuşi principele Acaţiu Barcsai fusese prins şi era ţinut în captivitate de trupele asediatoare. Nici cererea de ajutor adresată Vienei nu a beneficiat de o mai mare receptivitate, la 27 iulie consiliul imperial întrunit la Graz hotărând să nu intervină. Situaţia celor din interior a devenit cu timpul din ce în ce mai grea. A contribuit la aceasta şi neatenţia vicepârcălabului Kürti István, care, la 14 august, a produs o scânteie în depozitul de pulbere, aruncând în aer întreg arsenalul şi pricinuind grave distrugeri curtinei dinspre latura de est a cetăţii. Între timp turcii reuşiseră, se pare ca urmare a unei trădări, să evacueze apa din şanţ şi să dinamiteze bastioanele Aurit şi Roşu. În legătură cu evacuarea apei din şanţul de apărare, aproape toate izvoarele existente pun acest lucru în seama unei femei care ar fi dezvăluit secretul în schimbul eliberării fiului ei căzut rob la asediatori.

evlia-celebiEvlia Celebi descrie evenimentul astfel: „Dar, după cum spune vorba Când Allah vrea ceva îţi pune la îndemână şi mijloacele, într-o noapte a venit la serdarul Ali-Paşa o unguroaică şi i-a vorbit astfel: «Stăpâne, dacă-mi eliberezi băiatul căzut în mâinile tătarilor (participanţi la asediu alături de turci – n.n.) îţi arăt locul de scurgere a apei din şanţul cetăţii, iar dacă laşi să se scurgă apa din şanţ şi rămâne cetatea pe uscat, o cucereşti fără îndurare; astfel această cetate nu se teme de loviturile de tunuri»”. Episodul este relatat, cu unele deosebiri faţă de această variantă, şi de cronicarul Georg Kraus în a sa Cronică a Transilvaniei dintre anii 1608 şi 1665: „În acest timp o unguroaică arestată (…) a dat de ştire că, dacă va fi slobozită, ea va arăta locul pe unde apa poate fi secată până la fund, deoarece când zidea Bastionul lui Bethlen, pe vremea lui Gabriel Bethlen, ea slujise la judecătorul de pe atunci al curţii şi deci cunoştea toată situaţia şanţului de apă (…). Ea îi duse pe turci spre pârâul numit Peţa şi arătă ca de acolo să fie săpat un şanţ până la Bastionul lui Bethlen după care apa se va scurge cu totul”.

În cele din urmă, obosiţi, fără provizii şi cu rândurile serios decimate, apărătorii au decis să capituleze, nu înainte de a-şi prezenta doleanţele şi de a cere garanţii asupra vieţii lor. Timp de trei decenii cetatea va sta sub stăpânire turcă, timp în care a beneficiat, datorită importanţei sale, de o atenţie specială, imediat după terminarea asediului din satele învecinate fiind aduşi oameni pentru refacerea spărturilor şi curăţarea şanţului. Cronicarul turc Evlia Celebi, participant direct la asediu, avea să o descrie cu următoarele cuvinte: „Cetatea Oradea constituie cea mai puternică stavilă a ţării Ardealului (…). Este aşezată la poalele muntelui Olosig (…) având o formă pentagonală. Este o construcţie solidă, zidită din cărămizi, având cinci bastioane, încât este o cetate foarte întărită, ca şi cum ar fi Cetatea Famagusta. Are întărituri solide şi ziduri trainice”.

Respingerea turcilor sub zidurile Vienei în 1683 a fost urmată de o serie de alte victorii pe care trupele creştine (îndeosebi austriece) le vor repurta asupra celor otomane. În acest context, în vara anului 1691, austriecii vor ajunge şi la marginea Oradei, vor înconjura oraşul, iar după ce au cucerit Olosigul (folosind în acest scop 12 companii) au trecut la asediul cetăţii, nu înainte de a-şi instala două baterii cu 10 tunuri şi două pive pe dealurile din apropiere. Asediul a fost lung şi a alungat populaţia civilă din oraş. asediu-1691

donath-heisslerSlăbit în intensitate în iarna dintre anii 1691 şi 1692, asediul a fost reluat cu tărie în luna mai a anului în urmă amintit, în fruntea armatelor imperiale fiind numit generalul Donath Heissler. Folosind ghiulele incendiare, austriecii au reuşit să incendieze mare parte dintre acoperişurile clădirilor din interiorul cetăţii, în vreme ce tunurile de pe deal au produs mari daune bastioanelor. La 28 mai 1692, cu rândurile serios decimate, fără vreo speranţă de a primi vreun ajutor din nicio parte, garnizoana turcă a cetăţii a capitulat. Intrarea la începutul lunii iunie a trupelor austriece în cetate avea să marcheze începutul unei noi ere în viaţa oraşului şi, totodată, revenirea administrativă la lumea creştină a Europei.

Importanţa cetăţii din punct de vedere strategic şi politic avea să-i aducă iarăşi dificultăţi în timpul mişcării antihabsburgice conduse de Francisc Rákóczi al II-lea. Trupele răsculate şi-au concentrat atenţia asupra ei încă din primele momente ale declanşării luptei, căpitanul Paul Gödényi primind din partea lui Rákóczi, la 17 aprilie 1703, ordinul de a împresura cetatea. Blocarea acesteia a continuat cu mici intermitenţe până în 1706 când generalul Rabutin va reuşi depresurarea prin lichidarea taberei curuţilor din Olosig. În 1708 asediul este însă iarăşi reluat, fiind încheiat abia în 1710, acest lucru datorându-se izbucnirii unei puternice epidemii de ciumă care i-a afectat deopotrivă pe atacaţi şi atacatori.

harta-1691
Deoarece odată cu perfecţionarea armelor de foc şi a artileriei s-a constatat că clădirile din apropierea cetăţii au devenit periculoase pentru securitatea acesteia, putând fi folosite în caz de atac, în 1714 căpitănia a dat o dispoziţie prin care a fost interzisă orice construcţie pe o rază de 500 de metri de la zidurile exterioare. Măsura va duce la demolarea imediată a 162 de clădiri. Abia după 1780, când cetatea îşi va pierde din importanţă, zona construibilă a oraşului se va extinde până în apropiere de şanţ, luând naştere astfel târgul Subcetate.

În timpul Revoluţiei de la 1848, garnizoana din cetate, condusă de generalul Gläser, a trecut de partea revoluţiei. În noaptea de 21 spre 22 martie, acolo au fost arborate cocarde naţionale în semn de alăturare la revoluţie, fiind îndepărtat astfel pericolul unei intervenţii în forţă contra revoluţionarilor. La sfârşitul anului, Dieta Ungariei a hotărât că, din cauza înrăutăţirii lucrurilor, toate instituţiile revoluţionare trebuie mutate, de la Pesta, la Debreţin, prilej cu care s-a hotărât ca Oradea să fie transformată într-o bază militară importantă, al cărei nucleu să fie amplasat în cetatea părăsită de garnizoana imperială. Prin urmare, în ianuarie 1849 aici au fost mutate atelierele de armament care produceau puşti, baionete şi săbii şi a fost înmagazinată o mare cantitate de muniţie. Zilnic în aceste ateliere se produceau aproximativ 250.000 de cartuşe.cetatea-sec-XIX

Printr-un decret emis la data de 16 mai 1857, împăratul Franz-Josef a anulat definitiv caracterul militar al cetăţii orădene, aceasta continuând să servească, până în 1918, doar ca un spaţiu auxiliar activităţilor militare. În intervalul 1883 – 1887, în interiorul ei s-au făcut mai multe reparaţii, consolidări şi amenajări precedate în perioada 1881 – 1883 de primele cercetări arheologice efectuate în cetate, cu ocazia lor fiind descoperite urmele catedralei gotice din secolul al XIV-lea.

cetatea-1900

După 1918, în perioada interbelică, cetatea va fi sediul unei şcoli de jandarmi, iar după 1945 va fi tot obiectiv militar utilizat atât de Ministerul de Interne, cât şi de Ministerul Apărării Naţionale. Se pare că, între 1947 şi 1952, Securitatea a avut în cetate un lagăr de tranzit în aripa de nord a castelului princiar. Începând de la jumătatea anilor ’70 au intrat în cetate şi unităţi economice, care au contribuit din plin la degradarea accentuată a sa printr-o exploatare nepotrivită cu specificul şi vechimea sa.

Bibliografie selectivă