poza-mica-cetateCetatea Oradea

Cetatea Oradiei (Piaţa Independenţei nr. 41) a fost ridicată, la sfârşitul secolului al XI-lea, pentru a proteja iniţial o mănăstire cu hramul Sfintei Fecioare Maria, mănăstire înălţată – după cum spune legenda – pe o insulă între braţele Crişului Repede, lângă pârâul Peţa. La început fortificaţia era alcătuită dintr-un val de pământ, întărit cu palisadă şi cu turnuri de lemn.

După instalarea în cetate a sediului episcopiei romano-catolice de Oradea, a fost înălţată în incintă o catedrală, slujită de un colegiu alcătuit din 24 de preoţi denumit Capitlu.

Încă de la începuturile sale, Cetatea Oradea a avut rolul de nucleu polarizator al aşezărilor ce fiinţau în arealul orădean, fiind concentrate în jurul său a funcţiunilor politice, militare, juridice, administrative şi religioase.

poza-mica-cetate4În preajma năvălirii tătaro-mongole din anul 1241, cetatea nu se găsea într-o stare prea bună, fapt ce le-a permis – prin folosirea unei stratageme bazată pe mobilitatea lor extremă –, asediatorilor să o cucerească şi să o distrugă prin incendiere, eveniment tragic descris de călugărul Rogerius în poemul Carmen miserabile.

În urma Conciliului de la Lyon, din februarie 1245, prin facilităţile acordate noilor veniţi în regiune, s-a declanşat şi la Oradea un amplu proces de reconstrucţie. Procesul constructiv s-a derulat masiv şi la dimensiuni impresionante şi în cursul secolului următor. Astfel, între 1342-1370, se construieşte o catedrală gotică de dimensiuni remarcabile, fiind una din cele mai mari din partea central-estică a Europei; în partea sudică a cetăţii a fost ridicat un impozant palat episcopal.
Fraţii Martin şi Gheorghe din Cluj, realizează în cetate, între 1360-1370, statuile în bronz ale celor trei regi canonizaţi – Ştefan I, Emeric, Ladislau I –, iar în anul 1390 revin şi realizează statuia ecvestră a regelui Ladislau I, în mărime naturală şi aurită pe toată suprafaţa; toate statuile vor fi însă luate de turci – în anul 1660 când au cucerit cetatea – şi topite pentru tunuri.

poza-mica-cetate5Cetatea Oradiei s-a bucurat în decursul timpului de o atenţie deosebită din partea unor regi ai Ungariei – Ladislau I, Ludovic cel Mare, Sigismund de Luxemburg, Matei Corvin, Ioan Zapolya –, sau principi ai Transilvaniei – Ştefan Bathori, Cristofor Bathori, Gabriel Bethlen, Gherghe Rákoczi I –, care s-au preocupat îndeaproape de întărirea şi dezvoltarea sa, stabilindu-şi aici o a doua reşedinţă, cu toată strălucirea cuvenită.
În catedrala sau în cimitirul din cetate au fost înmormântaţi nu mai puţin de 7 regi şi regine – Ladislau I, Andrei al II-lea, Ştefan al II-lea, Ladislau al IV-lea Cumanul, regina Beatrix, regina Maria şi regele-împărat Sigismund de Luxemburg –, precum şi numeroşi episcopi, între care Andrea Scolari şi Sigismund Thurzo.

La 25 august 1401, papa Bonaficiu IX a acordat un privilegiu catedralei din cetate – pe care a ridicat-o la rangul bisericilor San Marco din Veneţia şi Santa Maria Portiuncula din Assisi –, permiţând credincioşilor catolici să vină în pelerinaj, fapt ce a sporit faima, dar şi veniturile, cetăţii şi aşezărilor din jurul ei. Însă nu numai simpli credincioşi, ci şi regi vin să viziteze cetatea şi să se reculeagă în catedrala orădeană. Astfel, la 31 martie 1412, de Paşti, regele Vladislav Jagello al Poloniei, însoţit de regele Sigismund de Luxemburg, a poposit aici mai bine de două săptămâni.

patrimoniu-13În secolul al XV-lea, denumit şi „secolul de aur” al cetăţii, graţie unor episcopi care au fost şi cărturari de înaltă erudiţie – Andrea Scolari, Ioan Vitez de Zredna, Sigismund Thurzo –, Cetatea Oradiei devine un centru al umanismului şi Renaşterii, de primă mărime din Europa central-estică. Se constituie o bibliotecă impresionantă, ce deţinea aproape toate operele umaniştilor europeni; un „Literarum asylum”, loc de întâlnire şi de discuţii savante pentru învăţaţii italieni, dar şi de alte naţii din spaţiul central şi est-european. Un vestit fizician al Universităţii din Viena, Georg Peuerbach (1423-1461), a înfiinţat aici un observator astronomic şi, punând meridianul zero la Oradea, a calculat eclipsele solare şi lunare în vestitele sale „Tabulas Varadienses”. La şcoala capitulară, ce fiinţa pe lângă cetatea orădeană, a studiat, la începutul secolului al XVI-lea, şi marele cărturar umanist român Nicolae Olahus.

În planul vieţii religioase, pe lângă rolul de sediu al episcopiei romano-catolice şi cel de loc de pelerinaj, însemnat în lumea catolică, mai pot fi consemnate două aspecte semnificative. Astfel, marea răzmeriţă unitariană din 22 iunie 1565, avea să încununeze desfiinţarea instituţiilor catolice din anul 1557, prin distrugerea catedralei din cetate. Cel de-al doilea îl reprezintă tipărirea la tiparniţa din cetate, chiar în anul cuceririi ei de către turci, a ediţiei în limba maghiară a Bibliei, cunoscută sub numele de Biblia de la Oradea.

patrimoniu-16În plan militar, episcopia din cetate dispunea de o oaste proprie (banderie), ce număra, la 1427, 500 călăreţi şi tot atâţia pedestraşi, recrutată mai ales din rândul voievozilor români din Bihor (Gepiş, Remetea). În fruntea banderiei, episcopii orădeni au participat şi au căzut în luptă, la cruciada de la Varna (1444) şi la bătălia de la Mohács (1526).

După căderea regatului feudal maghiar şi împărţirea sa între turci şi habsburgi, Cetatea Oradea a fost disputată de Ferdinand de Habsburg şi regele Ioan Zapolya. În acest context, la 24 februarie 1538, se va încheia în cetate, Pacea de la Oradea, primul tratat internaţional care consfinţea separarea totală a Transilvaniei de Ungaria. Conflictul s-a reluat după căderea Budei sub turci (august 1540) şi moartea lui Zapolya (1541) şi se va finaliza odată cu cucerirea Cetăţii Oradea, la 10 aprilie 1557, de către oastea Principatului Transilvaniei.

S-a constituit atunci Marea Căpitănie de Oradea, cu misiunea principală de a apăra hotarul de vest al principatului şi Domeniul Cetăţii Oradea, prin preluarea bunurilor episcopiei şi capitlului, instituţiile catolice fiind desfiinţate ca urmare a triumfului Reformei.
Rolul marilor căpitani de Oradea este semnificativ atât pe plan local, cât şi prin faptul că, unii dintre ei – Ştefan Bathori (din 1575 şi rege al Poloniei), Cristofor Bathori, Ştefan Bocskai, Gheorghe Rakoczi al II-lea –, ajung ulterior principi ai Transilvaniei.

poza-mica-cetate2Schimbările politico-militare din zonă, generate de căderea Budei (august 1540) şi a Timişoarei (1552), devenite paşalâc turcesc, au impus pentru Oradea construirea unei noi fortificaţii, adaptată cerinţelor vremii. Astfel, principii transilvăneni au angajat arhitecţi militari italieni, cei mai pricepuţi la acea dată în asemenea construcţii, care au realizat noua cetate pentagonală, cu bastioane pe colţuri şi şanţ de apărare cu apă, de factură renascentistă târzie, în două etape, anume între 1569-1598 zidul de incintă al fortificaţiei, iar între 1618-1650 castelul cetăţii.

De-a lungul istoriei sale, Cetatea Oradea a avut legături însemnate şi cu celelalte ţări române, un moment semnificativ putând fi considerat domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601), când oastea cetăţii (800 călăreţi şi 1200 pedestraşi), condusă de căpitanul Ştefan Bocskai a participat în campania antiotomană din 1595, la bătăliile de la Târgovişte, Bucureşti şi Giurgiu, iar un corp de 1500 călăreţi, condus de Aga Lecca, vine în 1598 în sprijinul cetăţii orădene asediate de turci.

Oştile Imperiului Otoman au asediat Cetatea Oradea în 1474, 1598, 1658 şi 1660, când – după un asediu de 46 de zile, care a opus unei oştiri turceşti de circa 45.000 de luptători o garnizoană de 850 de oameni –, în urma unei trădări, la 27 august cetatea capitulează şi se instaurează pentru 32 de ani dominaţia otomană, prin constituirea Paşalâcului de Oradea cu sediul în cetate.

patrimoniu-14În urma unei foarte lungi campanii (iulie 1691-iunie 1692), la 5 iunie 1692, ultimul mare guvernator al Oradiei Abdulatiff paşa şi generalul Donath Heissler, au semnat un armistiţiu prin care garnizoana otomană a capitulat şi Cetatea Oradea a intrat sub stăpânirea austriecilor, moment ce marchează un triumf al creştinismului şi intrarea Oradiei în epoca modernă.

Începând cu anul 1692 cetatea a intrat în componenţa sistemului militar habsburgic, îndeplinind diverse funcţiuni, în raport cu evoluţia situaţiei politice şi militare a noii provincii în cadrul imperiului. Noii stăpânitori au acordat o semnificaţie aparte cetăţii orădene, dovadă campaniile de reparaţii şi reamenajări întreprinse între anii 1692-1695, 1725, 1754-1755, 1775-1777 şi 1883-1887.

poza-mica-cetate3Prin decretul dat la 16 mai 1857, împăratul Franz Iosif anulează definitiv caracterul militar al cetăţii orădene, aceasta servind până în 1918 doar ca spaţiu auxiliar. Chiar şi după 1918, cetatea a continuat să constituie un obiectiv militar, fiind utilizat ca atare.

Procesul de restaurare – declanşat în anul 1998 şi amplificat în anii următori –, are menirea de a reda, pe cât posibil splendoarea de odinioară cetăţii orădene şi de a face din spaţiul său punctul de atracţie a localnicilor şi vizitatorilor, astfel încât cetatea să constituie cu adevărat emblema oraşului Oradea.