istorie1Antichitatea

Pe meleagurile Bihorului apariţia omului poate fi datată cu aproximaţie la sfârşitul paleoliticului mijlociu (circa 50 000 – 35 000 î. Hr.). Descoperirea în 1909 în perimetrul fostei cărămidării Knapp  a unui depozit de oseminte compus din 17 piese aparţinând unor specii diverse de animale a întărit în mulți cercetători convingerea că ele reprezintă resturi menajere datând din paleoliticul superior, confirmând astfel prezența atunci a lui Homo sapiens pe actualul teritoriu al orașului Oradea.

-  Chiar dacă pentru epipaleolitic și mezolitic (circa 10 000 – 5 500 î. Hr.) nu există încă descoperiri certe pe raza orașului, e de presupus că nu a existat un hiatus între paleolitic şi neolitic.

-  Neoliticul sau epoca pietrei şlefuite (6 400/5 500 – 2 500/2 200 î. Hr.), este reprezentat pentru istoria orădeană de mai multe culturi, precum cultura Criş (neoliticul superior), Ciumeşti şi Tisa (în nord-vest, neoliticul mijlociu), Tisa III (Tiszapolgár), Gheja, Coţofeni, Baden  (neoliticul superior). În perimetrul Oradiei aşezări neolitice au fost cercetate în mai multe puncte: pe terasa Salca, în punctele Guttmann, Gheţărie, Cimitirul Municipal Rulikowszky, Seleuş, Parcul Petöfi.

-  Perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului: se întinde pe aproximativ șapte secole și este reprezentată la Oradea de trei mari culturi: Gheja-Bodrogkersztúr, Coțofeni și Baden.  Ceramica acestor culturi este reprezentată mai cu seamă de vase în formă de „ghiveci de flori” și de „oală de lapte”, castroane cu fundul plat, căni cu corp sferic sau ovoidal, străchini tronconice, amfore, diferite tipuri de cești etc.

Epoca bronzului: (circa 2 200 – 1 200/1150 î. Hr.): a fost cercetată în mai multe așezări de pe platoul Salca, pe Dealul Viilor, în fața sanatoriului T.B.C., lângă actualul stadion municipal etc. Cea mai reprezentativă dintre culturile din zona bazinului Crișurilor a fost cultura Otomani, acesteia adăugându-i-se culturile Wietenberg, Suciu de Sus, Periam-Pecica. Alături de un foarte bogat material ceramic cu prilejul săpăturilor arheologice au fost scoase la iveală și numeroase unelte de os (plantatoare, săpăligi, brăzdare etc), piese și podoabe din bronz.

cotofeni-patrat-  Epoca fierului: reprezintă ultima etapă de evoluție a societății primitive și se divide în două: prima epocă a fierului, numită și Hallstatt și a doua epocă a fierului sau La Téne. Alături de ceramică în prima parte a perioadei un loc de seamă l-au ocupat descoperirile de arme confecționate încă din bronz (săbii, spade, pumnale), tezaurele de obiecte de aur (la începutul secolului XX erau cunoscute deja un număr de 3), vestigiile unor așezări etc. În paralel și-au făcut apariția și primele unelte de fier (încă din Hallstatul timpuriu), cele mai vechi de pe teritoriul Oradiei fiind un număr de mai multe celturi. Cu timpul acestora li s-au adăugat diferite piese de harnașament, arme, unelte agricole, vase, podoabe. Epoca fierului coincide și cu apariția primei informații scrise despre daco-geți datorată „părintelui istoriei”, Herodot, momentul reprezentând trecerea de la preistorie la istorie.

salca-patrat-  Antichitatea: civilizația dacică din arealul orădean s-a înscris în această perioadă prin caracteristicile sale în cadrul general al civilizației dacice de pe întreaga sa extindere. În Oradea așezări dacice au fost cercetate la Oradea-Salca II, pe Dealul Viilor, Oradea-Sere, Ioșia, Seleuș. Cucerirea romană din urma celor două războaie cu dacii nu a inclus si nord-vestul României și deci nici regiunea Oradiei deși unii istorici au pretins la un moment dat acest lucru, identificând, în paralel, Oradea cu ipoteticul oraș Ulpianum. Dacii liberi (adică acea parte a populației dacice care a rămas în afara Imperiului Roman) de pe actualul teritoriu al orașului sau din vecinătatea acestuia au continuat să viețuiască în vechile lor așezări, foarte puține dintre cele de pe întregul curs inferior al Crișului Repede dispărând la începutul secolului II d. Hr. Descoperirile arheologice aparținând dacilor liberi din arealul orădean sunt relative puține, lucrul explicându-se mai ales prin puținătatea săpăturilor arheologice efectuate în acest scop. Cele existente însă demonstrează anumite influențe provenite atât din partea triburilor sarmatice din imediata vecinătate cât și influențe venite pe cale romană. S-a putut constata de asemenea și o intensă circulație a monedelor imperiale romane ce acoperă din punct de vedre chronologic secolele II-III d. Hr. Cele care au circulat în Oradea au fost mai cu seamă emise în timpul lui Traian (96-117 d. Hr.), Hadrian (117-138 d. Hr.) și Antonius Pius (147-161 d. Hr.). De altfel, pe toată perioada stăpânirii romane asupra Daciei relațiile dintre dacii liberi și imperiali au fost pașnice, desfășurându-se cel mai adesea pe plan economic. După retragerea aureliană și părăsirea de către Imperiu a Daciei (271 d. Hr.) circulația monetară a început să scadă, fără însă a dispărea complet.

-  Perioada de tranziție de la antichitate la evul mediu: se întinde de la momentul părăsirii de către autoritățile romane a Daciei până la apariția primelor formațiuni prestatale la începutul secolului al X-lea d. Hr. Stadiul cercetărilor actuale indică pentru acest moment o perioadă efervescentă, tranzitorie, caracterizată printr-o serie de procese istorice ce au avut la bază populația daco-romană. Retragerea aureliană nu a afectat structura etnică a zonelor locuite de daci, astfel că se poate vorbi cu certitudine de o continuitate de locuire a autohtonilor, în cazul Oradiei probată de descoperirile de la Oradea- Salca. Un element nou îl va constitui succesiunea mai multor valuri de migratori care vor lăsa urme adânci asupra vieții locuitorilor. La început a fost consemnată prezența ostrogoților, hunilor și a ostrogoților, descoperirile aparținând celor din urmă din arealul orădean încadrându-se din punct de vedere cronologic secolelor IV-V d. Hr. Stăpânirea hună extinsă în timpul lui Attila asupra unei mari părți a Câmpiei Panonice va  fi înfrântă de gepizi în 454, aceștia exercitându-și apoi dominația și asupra Crișanei. În 568 puterea lor va fi înfrântă de avari. Chiar dacă până în momentul de față nu se cunosc materiale certe descoperite la Oradea aparținând noilor veniți, e de presupus că aceștia au controlat și actuala zonă înconjurătoare a urbei. Lor le-au urmat slavii, a căror prezență sigură în zona Oradiei poate fi stabilită cu aproximație la sfârșitul secolului al VII-lea (după anul 680). Simbioza populației locale cu slavii este documentată prin apariția într-o serie de așezări sau necropole avare (din întreaga Transilvanie) a ceramicii lucrate la roata rapidă, generalizată prin intermediul lor. După trecerea masivă a slavilor la sudul Dunării după dispariția puterii bizantine de acolo, populația daco-romană va asimila enclavele slave rămase la nord de marele fluviu.