istorie3Evul mediu

-  Cele mai consistente informații în legătură cu istoria orașului și a Bihorului în această perioadă provin din Cronica lui Anonymus, Cronica lui Simon de Keza, Registrul de la Oradea, Carmen Miserabile și Statutele Capitlului din Oradea. Potrivit unei alte surse mai târzii, Cronica pictată de la Viena (redactată în a doua parte a secolului al XIV-lea) regele Ladislau I cel Sfânt (1077-1095) „a găsit în parohia fortăreței Bihor, între fluviile Criș, într-o vânătoare, un loc unde, la îndemnul îngerilor, a hotărât să ridice în cinstea Fecioarei Maria o mănăstire, loc pe care l-a numit Varad” Prima atestare documentară a urbei a fost consemnată în anul 1113 într-o diplomă a abaţiei benedictine din Zobor.

-  Contextul în care este menţionat întâia oară toponimul Oradea (Varadinum) a fost pricinuit de incursiunile repetate şi distrugătoare ale prinţului morav Svatopluk, în calitatea sa de aliat al împăratului german Henric al IV-lea, asupra unui număr însemnat din aşezările de pe Valea Vahului şi a Nitrei (din Slovacia de azi).

-  În partea finală a documentului, printre cei invocaţi ca putând depune mărturie despre desfăşurarea evenimentelor, sunt pomeniţi şi episcopul Syxtus Vvaradiensis şi comitele Saul de Bychar. Spre deosebire de multe alte oraşe medievale care s-au născut ca urmare a unor întemeieri, Oradea a fost rezultatul unei evoluţii ce s-a întins pe o perioadă de mai multe secole ce a culminat cu unirea într-un singur nucleu, la jumătatea veacului al XIX-lea, a tuturor aşezărilor ce au luat naştere în jurul cetăţii (Olosig, Oraşul Nou, Subcetate şi Velenţa). Dezvoltarea s-a a avut mult de profitat de pe urma construirii acelei mănăstiri care ulterior va deveni sediu al capitlului (colegiului) compus din 24 de canonici. Același rege Ladislau va întemeia aici o episcopie, iar la o distanță de peste un secol de la moartea sa (survenită la 25 iulie 1095) va fi înmormântat în mănăstirea ridicată din porunca lui la Oradea (undeva în jurul anului 1134).

-  Sanctificarea sa la 27 iunie 1192 a marcat o ascensiune rapidă pentru instituțiile ecleziastice existente în oraș, atrăgând după sine și o creștere a importanței sociale și economice a așezărilor din jurul cetății ridicate în jurul mănăstirii. Episcopia catolică orădeană a cunoscut automat o prosperitate deosebită, subordonând Capitlul. Veniturile ei proveneau în cea mai mare parte din dijmă, din gestionarea minelor din zona Beiușului, din repetatele donații etc. Un eveniment important pentru istoria urbei l-a constituit marea invazie mongolă dintre anii 1241-1242 când o parte din grosul marii armate de invadatori s-a îndreptat spre cetatea de la Oradea pe care o va supune-o unui asediu, iar apoi cuceri și arde. Evenimentul este destul de bine cunoscut datorită scrierii călugărului italian Rogerius, prezent atunci la Oradea, autor, mai apoi, al scrierii Carmen Miserabile (Cântec de jale).

istorie2-  Deoarece pierderile umane și cele materiale au fost mari, regalitatea a încurajat după retragerea mongolă colonizări masive, în jurul mănăstirii și a cetății apărând astfel mai multe așezări: Velența (Veneția sau vicus Venetia) atestată pentru întâia oară în 1291-1294, la est de cetate; Vicus Zombathely, la vest de orașul propriu-zis, atestat întâia oară în 1326; villa Hydkwzheleus (villa Sancti Laurentii sau Szent Lörincz), la sud-est de cetate atestat în 1273; Bolonia sau villa Bon, la sud-vest de cetate și la est de actualul cimitir al orașului, atestată în 1291-1294; Olosig, situat pe malul drept al Crișului, atestat în 1215 sub numele de villa Latinorum Varadiensium; Sfântul Petru, la est de Olosig, între Criș și dealurile orădene, atestat în 1374. Alături de acestea au apărut și câteva așezări de tip satelit care vor intra și ele mai târziu în componența orașului, respectiv: Episcopia Bihor (din cea mai veche informație despre ea, provenind din 1273, rezultă că era proprietate comună a episcopului orădean și a capitlului), Sântion (la vest de oraș, atestat în 1215), Ioșia (la sud-vest, pomenit în 1261 sub numele de Ewsy) și Seleuș (villa Sceleus atestat în 1213).

Începând cu sfârșitul secolului al XV-lea orașul va începe să primească din partea regalității mai multe privilegii care se vor reflecta consistent în evoluția sa de ansamblu. Primul a fost cel pricinuit de rapida incursiune otomană asupra orașului din 7 februarie 1474 când oștile lui Ali Oglu Malcovici, begul de Semendria, au atacat Oradea profitând de absența lui Matei Corvin din țară. Deoarece orașul a fost distrus într-o proporție destul de mare, regele a hotărât să-l repopuleze și să-l readucă la  starea de normalitate cât mai grabnic, la 16 aprilie 1474 acordând cetățenilor din Olosig, Vadkert (Sfântul Laurențiu) și Velența scutirea de plata tricesimei (taxă vamală luată după mărfurile introduse în târg) pe tot teritoriul Ungariei și din toate categoriile de produse. Ulterior documentul va fi reîntărit de către regele Ferdinand I de Habsburg la 18 mai 1553.

-  Dezvoltarea economică a orașului va fi însoțită, evident, de o înflorire a vieții culturale, resimțită mai ales odată cu pătrunderea primilor germeni ai Umanismului și Renașterii aduși din Italia încă din timpul lui Carol Robert de Anjou și Ludovic cel Mare. Renașterea de factură italiană a fost mult încurajată la Oradea și de faptul că unii episcopi și înalți prelați ai bisericii catolice erau originari din peninsula italică. Dintre aceștia se va remarca mai cu seamă Andrea Scolari (1409-1426) considerat a fi „o perfectă încarnare a spiritului renascentist”. În timpul episcopatului său a atras la curte un mare număr de artiști italieni, a zidit capele, a ridicat altare, a construit un spațiu pentru înființarea unei biblioteci etc.

-  Bogata sa activitate va fi continuată cu succes de urmașii imediați între care se va remarca Ioan Vitez de Zredna „cea mai impresionantă personalitate a Renașterii din Europa centrală”, între altele îndrumător ai primilor pași ai lui Matei Corvin. A beneficiat de prietenia marelui umanist Enea Silvio Piccolomini (1405-1464) ajuns papă sub numele de Pius al II-lea; dincolo de prestigiul cultural, Oradea devine atunci și un important centru științific, lucru dovedit, de pildă, de ridicarea aici de către celebrul astronom Georg Puerbach (1423-1461) a unui observator astronomic și de punerea meridianului zero în urbea de pe malurile Crișului Repede pe baza căruia va calcula apoi momentul aparițiilor eclipselor solare și lunare (înscrise în așa numitele „tabele orădene” – tabulas varadienses). Un ultim mare episcop orădean, înainte de triumful Reformei, a fost Giorgio Martinuzzi (1534-1551). Sârb după tată și italian după mamă, acesta a fost un mare admirator al arhitecturii Renașterii, o fire deosebit de energică și, totodată, controversată, Dispariția sa în 1551 a coincis cu sfârșitul perioadei de prosperitate pe care Oradea a cunoscut-o încă din a doua parte a veacului al XIV-lea.

istorie6La începutul secolului al XVI-lea istoria Oradiei a fost marcată de un eveniment ce a avut loc în centrul Europei, respectiv bătălia de la Mohacs din 1526 în urma căreia trupele turcești au reușit să obțină o victorie zdrobitoare asupra oștilor aparținând regatului maghiar (însuși regele Ludovic al II-lea va cădea pe câmpul de luptă). Prin înfrângerea de la Mohacs centrul continentului devenea tot mai mult obiect de dispută între Austria și Turcia, prilej cu care voievodatul Transilvaniei și-a intensificat tendințele de independență. La 1526 Ferdinand de Habsburg care s-a încoronat ca rege al Ungariei la numit ca episcop al Oradiei pe Ladislau de Macedonia. Acesta nu și-a putut ocupa însă funcția deoarece orașul era în mâinile lui Ioan Zapolya, concurentul lui Ferdinand. Abia în 1528 orașul a fost cucerit de imperiali, dar cetatea nu s-a predat. După un deceniu de dispute, la 24 februarie 1538, s-a semnat la Oradea pacea dintre Ferdinand și Zapolya, mediată de către Gheorghe Martinuzzi. Potrivit ei lui Zapolya i se asigura pe viață titlul de rege al Ungariei, Croației și Dalmației, urmând ca după moartea acestuia amintitele provincii să treacă în posesia lui Ferdinand. Moartea neașteptat de rapidă a lui Zapolya, în 1540, a  redeschis lupta pentru coroană. Pentru că urmașul lui Zapolya, Ioan Sigismund, era minor, s-a constituit o regență compusă din regina Isabella și trei consilieri între care și Martinuzzi.

-  Deoarece după 1541 voievodatul Transilvaniei s-a constituit în principat independent, Oradea și Bihorul, la fel ca și comitatele vestice, au fost chemate să opteze pentru ralierea la Ungaria habsburgică a lui Ferdinand sau la noul principat. Dacă inițial, în 1542, în dieta parțială de la Oradea  acestea și-au declarat atașamentul față de habsburgi, în cele din urmă, după mai multe tergiversări, acestea vor decide în final, în 1544, alipirea la Transilvania.

-  Creșterea puterii Imperiului Otoman în decursul secolului al XVI-lea nu va lăsa neatinsă nici istoria Oradiei. Situată la o importantă răscruce de drumuri și beneficiind de o puternică cetate, aceasta a fost mult râvnită de puternicul vecin de la Răsărit. În 1598, de pildă, turcii au ajuns sub zidurile ei. Asediul a durat în intervalul 1 octombrie – 3 noiembrie, fiind zădărnicit de ploile lungi de toamnă și de bolile care începuseră a bântui în tabăra turcă. Deși scurt și fără a-și atinge obiectivul atacul turcesc a dus la distrugerea aproape completă a orașului, precum și a părții sudice și centrale a comitatului Bihor, pe unde au trecut oștile în drum spre Oradea.

istorie5În 1658 turcii și-au ațintit iarăși atenția asupra Oradiei sub pretextul pedepsirii principelui Gheorghe Rákóczi II care, în 1657, dând curs unor mai vechi ambiții ale familiei sale a întreprins o campanie în Polonia pentru a obține tronul acestei țări. Drept ripostă, și pentru că Oradea a refuzat să depună jurământ de credință față de noul principe impus de turci, Rhédei Ferenc, aceștia s-au îndreptat iarăși asupra cetății pe care o vor împresura. Vor fi ajutați și de însemnate trupe tătare, precum și de unele contingente moldave însoțite de însuși domnul Moldovei și de cronicarul Miron Costin. Asediul, început la jumătatea lunii septembrie va fi scurt, încheindu-se la sfârșitul aceleiași luni fără a-și atinge obiectivul.

-  Un nou atac turcesc, de această dată reușit, asupra cetății a avut loc în cursul anului 1660. Trupele turcești, aproximate la 45 000 de oameni, au ajuns la Oradea la 13 iulie fiind comandate de serdarul Köse Ali pașa. La puțin timp au reușit să evacueze apa din șanțul cetății și să arunce în aer bastioanele Aurit și Ciunt. Lipsiți de un sprijin extern concret, fără provizii și complet demoralizați, apărătorii, în număr de 300 din cei 850 câți erau inițial, au decis la 27 august 1660 să predea cetatea turcilor. Stăpânirea turcească asupra Oradiei s-a întins pe o perioadă de 32 de ani. Statuile regilor maghiari din interiorul fortăreței au fost distruse, din satele învecinate au fost aduși mii de țărani pentru a curăța șanțul cetății și a reface spărtăturile din zid, orașul a fost refăcut, au fost ridicate clădiri noi, iar teritoriul Bihorului a fost împărțit în cinci sangeacuri.

-  Respingerea turcilor sub zidurile Vienei în 1683 a fost urmată de o serie de alte victorii pe care trupele creștine (îndeosebi austriece) le vor repurta asupra celor otomane. În acest context, în vara anului 1691, austriecii vor ajunge și la marginea Oradiei, vor înconjura orașul, iar după ce au cucerit Olosigul au trecut la asediul cetății, nu înainte de a-și instala două baterii cu 10 tunuri și două pive pe dealurile din apropiere. Asediul a fost lung și a alungat populația civilă din oraș. Slăbit în intensitate în iarna dintre anii 1691-1692 asediul a fost reluat cu tărie în luna mai a anului în urmă amintit. Folosind ghiulele incendiare austriecii au reușit să incendieze mare parte din acoperișurile clădirilor din interiorul cetății, în vreme ce tunurile de pe deal au produs mari daune bastioanelor. La 28 mai 1692, cu rândurile serios decimate, fără vreo speranță de a primi vreun ajutor din nicio parte, garnizoana turcă a cetății a capitulat. Intrarea la începutul lunii iunie a trupelor austriece în cetate avea să marcheze începutul unei noi ere în viața orașului și, totodată, revenirea administrativă la lumea creștină a Europei.